Dacă ar fi să se apeleze la un cuvînt rezumativ, capabil de a traduce o obsesie particulară a lui Tudor Vianu, acesta ar fi, cel mai probabil, "modestie". Înţeleasă la un nivel superior şi îngemănată cu măsura şi temperanţa morală, un anume tip de erudiţie lipsită de clamori ostentative, fericit mîntuită de bolile vanităţii, proiectează în viaţa şi în opera făuritorului de "idei trăite", ca pe o hologramă de identificare, idealul clasic al omului. Tudor Vianu s-a născut în 1897 şi s-a stins la 21 mai 1964. Se împlinesc 40 de ani de la dispariţia cărturarului care, prin demnitate şi seninătate olimpiană, se apropie cel mai mult de stilul aulic maiorescian. El îşi aşază creaţia, întreagă, sub pecetea prestigiului comun tuturor întemeietorilor animaţi de construcţia culturală. Născut şi crescut într-o familie de oameni cultivaţi şi sobri (tatăl, medic primar în Giurgiu, impune familiei un ritm de viaţă guvernat de ordine şi disciplină), copilul îşi însuşeşte fără efort considerabil regulile respectului filial şi se conformează ca de la sine responsabilităţilor ce sporesc odată cu vîrsta. Părăseşte casa părintească, descrisă de Ion Biberi în monografia sa "jumătate muzeu, jumătate bibliotecă" în 1912, cînd se transferă la Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Aici se produce "evenimentul" adolescenţei sale - "complexul latin" - indus de profesorul H. Frollo. Prin intermediul limbii latine Vianu mărturiseşte a fi descoperit "o parte din frumuseţea şi adîncimea uneltei noastre de expresie: Cuvîntul". Este astfel deturnat de la intenţia urmării în carieră a tatălui şi, din 1916, începe să frecventeze cenaclul lui Al. Macedonski, Maestrul său de suflet, al cărui prim editor şi exeget de marcă va fi. Debutează în Flacăra cu cîteva poezii, dar operează o "strangulare" timpurie a elanului liric (abia în 1957 îi va apărea mereu amînatul volum de versuri), la fel cum renunţă, în