Într-o seară, am terminat o carte specială, scrisă poate cu anumite stîngăcii, dar cu o iubire binefăcătoare faţă de Dumnezeu, faţă de artişti, faţă de oameni. Este scrisă de Răzvan Ionescu, el însuşi actor, ani de zile prezent în trupa Bulandrei, acum în cea a Teatrului Naţional din Bucureşti. "Timpul omului din eternitatea Domnului", cartea apărută la editura "Nemira" în 2003 este un debut şi, pentru mine, o însoţire la o iniţiere, la un fel de confesiune delicată şi, nu în ultimul rînd, fundamentală. Meditaţiile lui Răzvan Ionescu, căutarea identităţii şi raporatea ei la lumină, la divinitate, apropierea de limbajul credinţei, al ritualului religios m-au interesat şi m-au emoţionat. Privirea către sine, în interiorul său, este un exerciţiu dificil şi complex şi pe care nu am învăţat să-l practicăm riguros decît prea puţini dintre noi. Călătoria lui Răzvan Ionescu către Dumnezeu este, de fapt, cea mai frumoasă călătorie către eu. Tonul acestei mărturisiri este cel care m-a făcut să poposesc mai mult, în ciudata linişte a nopţii, asupra itinerarului propus de autor. Este un ton tolerant, cald, calm, în care inflexiunile încercării de a înţelege şi de a se înţelege nu te pot lăsa indiferent. Un actor care reuşeşte, dincolo de lumea frivolă, pînă la urmă, a profesiunii, şi nu numai, să asculte liniştea cuvîntului sfînt. Un actor care, în ciuda profesiunii dure care îl îndepărtează de sine şi îl apropie de esenţa umană a personajului X sau Z, reuşeşte să intre într-un fel de armonie cu cîteva dintre valorile importante. M-am întîlnit de două-trei ori cu Răzvan Ionescu, am schimbat grăbit, aşa cum mi se întîmplă adesea, cîteva cuvinte pe treptele unui teatru, ştiam că a iubit-o pe Ileana Predescu, că i-a preţuit pe Iulian Vişa şi pe Dan Micu. Printre alţii, desigur. Coincidenţa face ca şi eu să fiu legată, cumva, de aceste trei nume şi, de aceea, fără să fi poposit