În imaginaţie, Iaşii erau pământul făgăduinţei, dar starea de spirit era "o jale mare, jalea speranţelor sfărâmate, peste care s-a aşternut o resemnare usturătoare" (p. 147). Reflecţiile despre istoria vitregă, firea resemnată şi slabă a românilor sunt luate parcă din sinteza lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Remus Lunceanu îşi aduce aminte că dincolo, în România ocupată, a fost ocărât ca spion şi trădător (p. 146) şi se îndeamnă să-şi arate nădejdea, să-şi uite suferinţele şi umilirile (p. 148-149). Dar amărăciunea îl inundă din nou, când constată distrus că nu a scăpat de suspiciuni. Răceala, frigul moral îl paralizează:"Oamenii cari până ieri îmi zâmbeau prieteneşte de departe, azi o luau pe cellalt trotuar când mă zăreau, sau se făceau că nu m-au văzut deloc. Prieteni buni, cari se înduioşaseră de suferinţele mele, clătinau din cap acum, păreau îngrijoraţi şi de-abia găseau două-trei vorbe să-mi spună, şi chiar acelea în fugă, ca şi cum s-ar teme să nu-mi destăinuiască ceva" (Opere 3, p. 149-150).
Singurătatea şi frica îl cuceresc din nou, într-un mod devastator, pe care nuvelistul Rebreanu ştie să-l descrie foarte bine. Sentimentele nu au, din păcate, fiorul unic, inegalabil, din Iţic Ştrul, dezertor, dar nici nu sunt din aceeaşi categorie. Expresionismul decepţiei se manifestă în prea palide relicve ale senzaţiilor fizice ale morţii sau prin cunoscutele tropisme ale thanatofiliei rebreniene:
"Amărăciunea. Şi răceala îmi dârdâia sufletul, mi-l sfâşia. Simţeam lămurit cum mi-l taie în bucăţi dureroase, cum se întinde mereu, cum mă cuprinde cu gheare veninoase" Zadarnic căutam s-o biruiesc cu fierbinţeala inimii, s-o smulg cu nepăsare sau cel puţin s-o învăluiesc cu veştmintele bucuriei mari ce râvnea să mă stăpânească" Zadarnic!
O frică rea mă luase în braţe, mă strângea, mă strângea, mă strângea"
