La întrebarea pe care şi-au pus-o mulţi, de ce Văduva veselă pe scena Operei, când ea aparţine unui alt tip de repertoriu ( parcă pentru a-şi demonstra dreptul de proprietate, la nici o săptămână de la premieră, Teatrul de Operetă şi-a lansat şi el versiunea proprie, cum a mai făcut şi în cazul Liliacului de Strauss, de parcă cele două scene s-ar afla într-o cursă), răspunsul este la îndemână: s-a mai montat şi pe alte scene mari (la Staatsoper din Viena, la Opera Bastille la Paris) şi ţine de politica tuturor teatrelor mari de a atrage şi alte categorii de spectatori decât cele tradiţionale; în plus, de ce să ne agăţăm de prejudecăţi? muzica este inspirată, bine scrisă, spectacolul se pretează la montări luxoase. Este miza pe care a mers, în principal, şi versiunea de la Operă. Scenografia somptuoasă semnată de Viorica Petrovici transmite vizual atmosfera textului; reuşite sunt îndeosebi actul I cu delicatele tente Jugendstyl şi exuberantul act final, aplaudate la scenă deschisă. Costumele multicolore, sclipitoare, mi s-au părut mai puţin armonioase; dar este o chestiune de gust personal. Pentru cântăreţi, adaptarea la stilul operetei vieneze, atât din punct de vedere vocal cât mai ales scenic, a fost o provocare; stilul hieratic cu gesturi codificate şi limitate ale eroului de operă trebuia uitat şi înlocuit cu mobilitate, gesturi flexibile, o altă "cultură a corpului" şi mai ales (în cazul de faţă) cu o ţinută elegantă. în teatru se vorbeşte despre actori "de frac", adică cei care ştiu "să poarte"o haină. Aş spune că singurul care a dat personajului său alura relaxat-elegantă (repet cuvântul) a simpaticului dandy petrecăreţ, a fost Florin Diaconescu, întotdeauna excelent interpret, în sensul complet al cuvântului. De fapt, lucrul cu soliştii, integrarea lor în "pielea" eroilor este treaba regizorului, or regia lui Mircea Cornişteanu nu a pus o amprentă deose