Centenarul naşterii lui Salvador Dali a devenit zilele acestea punct de referinţă şi valoare inconturnabilă. în ţara noastră, de exemplu, vede acum lumina tiparului romanul experimental iscălit de Dali şi scris de el în cîteva săptămîni: personajul a fost, prin urmare, chiar şi romancier! Dar ce n-a fost! I se poate găsi acestei figuri proteiforme un numitor comun?

Între numeroasele dileme ale creatorului de artă contemporan, există una de aparenţe insolubile: nu atît de gravă ca altele, dar cu deosebire iritantă. Ea s-ar putea formula astfel: e mai bine să urmăreşti succesul la public (la entităţile care deţin puterea şi banii), sau e mai bine să-ţi urmăreşti - preocupat doar de idealul personal şi în dispreţul absolut al contingentului - perfecţionarea propriei arte? Cu alte cuvinte, alegi himera perfecţiunii sau varianta artistului cu bani şi renume? Evident, posesia ambelor calităţi e preferabilă, dar din păcate acest fapt se întîmplă extrem de rar. în general, opţiunea pentru una dintre cele două ontologii artistice este obligatorie încă din clipa debutului.

Istoria recentă a artelor numără exemple notorii din ambele categorii, exemple de scriitori care şi-au vîndut stilul pentru bani, de pictori îmbogăţiţi peste noapte, de artişti gata la orice compromis pentru a fi pe placul puterii politice. De la Mihai Eminescu la Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, scriitori de valoare comparabilă, coboară o scară fatală, mai înfricoşătoare decît scara păcatelor figurată de pictorii medievali, o scară la care fiecare treaptă inferioară cufundă tot mai mult pe protagonist în ruşine, indiferent de banii şi onorurile pe care le-a cîştigat în timpul vieţii.

Salvador Dali pare a fi descoperit însă quadratura cercului, maniera de a concilia entităţi ireconciliabile. Genialul pictor a cunoscut atît de bine fiinţa umană, încît i-a radi