A dispărut un lingvist de seamă, unul dintre cei care dădeau autoritate şi siguranţă unei tradiţii, un om care, de mai multe decenii, crease cu adevărat o şcoală şi impunea, cu fermitate, respectarea rigorii ştiinţifice. Ion Gheţie, născut la Şimleul Silvaniei, absolvent al Facultăţii de Filologie la Cluj, apoi autor a zeci de cărţi şi de articole de specialitate, editor şi coordonator al unor importante volume colective, a fost unul dintre tinerii care şi-au legat existenţa, de la început, de Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Numele său evocă, de decenii, metonimic, filologia românească: tipărirea şi interpretarea textelor vechi, formarea unor specialişti care să ducă mai departe o cercetare grea, poate mai puţin spectaculoasă pentru cei din afara domeniului, dar fără de care o cultură e de negândit. Din păcate, nu e imposibil să imaginăm dispariţia unor discipline, din lipsă de interes şi continuitate, sub presiunea modei, a grabei şi a comodităţii: filologia, care cere cunoştinţe numeroase, antrenament îndelungat (e suficient să ne gîndim la eforturile pentru descifrarea scrierii de mînă cu litere chirilice, din secolele trecute), răbdare şi minuţie, şi care, evident, nu produce best-seller-uri şi succes imediat, e una dintre potenţialele victime ale superficialităţii generalizate. Împotriva unei asemenea catastrofe culturale se poate ridica doar prestigiul lucrului bine făcut: vreme de o jumătate de secol, Ion Gheţie l-a reprezentat cu demnitate şi onoare. Cei de o vîrstă cu el ştiu mai bine cu ce preţ şi cu cîte dificultăţi; astăzi se văd mai ales rezultatele. Şi e aproape incredibil: urmărind lunga sa listă de lucrări, ai impresia că în România deceniilor trecute nu au existat întreruperi, cenzură, presiuni politice, intruziuni ideologice: iată, a fost oricum cu putinţă să scrii despre datarea Catehismului lui Coresi, despre un "hapax legomenon" în