Literatura chineză este un ocean întreg: anual, peste o sută de mii de titluri noi, apărute la 568 de edituri, îmbogăţesc minţile şi înflăcărează imaginaţia unui popor de un miliard două sute cincizeci de milioane de suflete (cifrele sunt din 2003). Cum ţi-ai putea închipui că, în acest mic infinit, oamenii trăiesc cu conştiinţa individualităţii lor? Dintre cei puţini care o fac, unii trebuie să plece. China este încă o frumoasă promisiune, o fabulă cu prea multe personaje, o grădină imensă cu prea puţine flori.

Şansa lui Shan Sa s-a numit Franţa. Este şansa exilului, iniţiatică pentru scriitorul a cărui patrie este lumea întreagă, mai puţin propria ţară: iată ce declara Gao Xingjian în discursul de recepţie a premiului Nobel pentru literatură primit în anul 2000, pronunţat la Stockholm. Acceptîndu-l, scriitorul chinez a devenit liber cu preţul de a fi proscris în propria ţară: oficialităţile chineze nu l-au acceptat şi drept urmare cele franceze nu l-au invitat la Salonul de Carte de la Paris din 2004 consacrat tocmai Chinei. Alături de el, un alt scriitor chinez emigrat de multă vreme în Franţa, François Cheng, a fost ales în 2002 membru al Academiei franceze.

Discretă dar impetuoasă, tînăra romancieră Shan Sa este o altă chinezoiacă pentru care China accesibilă ei se reduce la cartierul parizian situat între Porte d'Italie şi Porte de Vitry. Născută în urmă cu 32 de ani într-o familie cu obîrşii nobile, ea s-a dedicat de mică scrisului şi a reuşit să devină cunoscută în ţara de dincolo de fluviul Amur de la vîrsta de 9 ani. Asta nu înseamnă, însă, mai nimic pentru tînăra adolescentă de mai tîrziu care are ocazia să plece şi să se stabilească în celălalt capăt al lumii. Ştiind că vrea să fie scriitoare, n-o ratează. Îşi perfecţionează cunoştinţele de limbă franceză şi, în 1997, debutează cu romanul Porte de la Paix céleste (Poarta p