Scriindu-şi cărţile când în franceză, când în română, deşi s-a bucurat în epocă de comentarii elogioase ale unor importanţi critici români, autorul Chirei Chiralina a avut parte de un destin literar ingrat. G. Călinescu l-a omis cu bună ştiinţă în Istorie..., invocând criteriul lingvistic (valabil numai în parte), istoriile literare franceze l-au neglijat şi ele, socotindu-l un "străin", care le-a folosit întâmplător limba pentru subiecte la fel de streine. S-a ignorat că Panait Istrati se afirmase cu cele mai răsunătoare opere ale lui în limba franceză, că fusese descoperit şi superlativ apreciat de Romain Rolland, cultivat o bună bucată de vreme de reputate publicaţii şi edituri pariziene.Avem atâtea motive, inclusiv profesia lui de credinţă ("...sunt şi ţin să fiu autor român"), faptul că şi-a transpus în româneşte vreo zece din cărţile sale, care aproape toate îşi află rădăcinile în pământul, spiritualitatea, obiceiurile şi în folclorul ţării natale, că debutul său ca publicist, înainte de primul război mondial, s-a produs în presa din România, - încât să-l integrăm literaturii noastre. Şi critica din ultimele decenii a mers în această direcţie.

Aşa cum s-a observat, o face şi Eugen Simion în introducerea la ediţia pe care o prezentăm, autorul e "un mare povestitor român din ramura balcanică a prozei noastre în linia unui romantism crepuscular şi liric". El ni se relevă ca un confesiv patetic şi în acelaşi timp un revoltat, bântuit de ideile de libertate şi dreptate, proiectate în absolut. Povestirile lui, mai ales Chira Chiralina, Moş Anghel, Codin, Ţaţa Minca au impresionat prin eroi pătimaşi, cu sângele clocotindu-le în vine, plini de contraste, prin ineditul tipologic al situaţiilor, prin pitoresc, exotism şi culoare locală, prin mediul pestriţ, multinaţional, specific Orientului, prin poezia bălţilor Dunării şi a pustietăţii Bărăganului.