Prin anii 1930, teologia românească însemna mult. Existau numai două facultăţi (la Bucureşti şi la Sibiu), dar corpurile didactice erau modern articulate şi capabile să iradieze, prin cei mai iluştri dintre reprezentanţii lor, dincolo de mediile bisericeşti. Aceste şcoli străluceau dat fiind că preluaseră - fără excese conservatoare - tradiţia învăţămîntului iniţial organizat sub autoritatea Bisericii. În plus, facultatea sibiană era aprovizionată cu mari profesori, refugiaţi de la Cernăuţi. Îmi imaginez cu uşurinţă atmosfera de la cursuri: la catedră oficiau dascăli cu doctorate în Germania, Franţa sau Grecia. Hirotoniţi, precum Galaction şi Stăniloae, sau mireni, precum Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. În sală, audienţa era formată din tineri (copii de ţărani, de preoţi sau de mici negustori din toate regiunile României Mari). Cei mai harnici şi înzestraţi aveau toate şansele de a-şi desăvîrşi formaţia prin intermediul burselor în Occident, acordate cu exigentă mărinimie de către mitropoliţii locului. Se vorbea elegant, disciplina universitară avea un "ce" nemţesc, iar bibliotecile le ofereau studioşilor titluri recente şi instrumente de lucru adecvate. Junii teologi se percepeau ca parte dintr-un univers academic mai larg. Dialogau cu alţi colegi (de la Filozofie, Litere sau Drept), publicau nestînjeniţi în presă şi participau, impetuos, la viaţa politică a naţiunii. Pe scurt, fuseseră obiectiv reunite condiţiile pentru reproducerea unei elite ortodoxe care-şi asuma o "misie" şi care se bucura de recunoaşterea intelighenţiei laice. Încerc, fireşte, să evit ispita de a idealiza acea epocă. Îi văd şi laturile sumbre, cum ar fi pătrunderea în facultăţile de teologie a naţionalismului extrem şi instrumentalizarea religios-etnocentrică a discursului antisemit. Numeroşi studenţi erau de fapt săraci, prost cazaţi şi malnutriţi. Nici profesorii nu alcătuiau o pleia