Acum cîteva zile, împreună cu mai mulţi prieteni jurnalişti, am fost implicat într-o acţiune intitulată "Ziua debutului jurnalistic". Un concurs în care s-au confruntat mai multe echipe formate din studenţi dornici să devină ziarişti. La finalul concursului am fost pus să dau note pentru cea mai bună pagină de ziar realizată de echipele menţionate şi să stau de vorbă cu studenţii despre meseria de gazetar. Mărturisesc că nu ştiu cine a cîştigat în cele din urmă competiţia şi, probabil, nici nu are mare importanţă. Mi-a rămas însă în minte întîlnirea de cîteva ore în care ei, studenţii, au pus întrebări, iar eu am fost nevoit să mă minunez şi să dau răspunsuri. Nu a fost prima şi, desigur, nici ultima dintre întîlnirile de acest gen. De fiecare dată constat însă cu uimire că şcoala românească produce în continuare absolvenţi pe bandă rulantă, oameni pregăţiti cît de cît în plan teoretic, dar rupţi complet de realităţile şi dinamica zilelor noastre. Nu vreau să-i bag pe toţi studenţii în aceeaşi oală, sînt printre ei - şi eu, unul, i-am întîlnit şi-i întîlnesc în fiecare zi pe holurile redacţiilor - oameni care ştiu ce vor, care se agită în sensul bun al expresiei şi încearcă să devină încă din primul an de facultate buni profesionişti media. Dar ei sînt puţini. Cei mai mulţi dintre studenţii la jurnalistică sau alte ştiinţe ale comunicării aşteaptă resemnaţi apariţia unor anunţuri cu oferte de angajare sau eşuează în munci sezoniere pe la vreo cîrciumă de cartier. Cînd în întîlnirea de acum cîteva zile le-am reproşat amical lipsa de iniţiativă în găsirea unui loc de muncă, studenţii au protestat vehement invocînd dese drumur

i la redacţiile bucureştene soldate cu nici un rezultat din cauza lipsei de experienţă. "Ne-au cerut să le arătăm ce-am scris, unde am scris... Păi, unde să scriem?! Abia am intrat la facultate...", au rostit ei pe şapte glasuri. Le-am