Ca Miron Mitrea si Gabriel Oprea n-au avut nici o tresarire omeneasca la Mihailesti nu m-am mirat prea tare. Amandoi fac parte dintr-o categorie pe care Eminescu o numea, foarte sugestiv, "moneda calpa".
Mitrea se plimba printre semnele insangerate ale exploziei cu aerul unui personaj bine hranit si tamp care se simte in largul lui doar cand taie panglici, iar Gabriel Oprea se foia de colo-colo ca sa fie filmat la locul tragediei.
Dar a existat ceva in reactiile - nu numai politice - de dupa catastrofa care mi-a intarit, din pacate, o convingere mai veche. Anume ca ne lipseste sentimentul tragicului. Si in viata, si in istorie. Tragediile ajung repede la noi subiect de palavrageala. Dupa care le "asfaltam", cum s-a procedat la Mihailesti.
Spre deosebire de cei care s-au indignat ca s-a turnat asfalt peste resturi omenesti, ma tem ca Mitrea sau cine va fi dat ordinul n-a facut-o doar in numele nesimtirii personale. A actionat, cumva, in spiritul unei "filosofii" care ne reprezinta.
Dovezi? Le gasim cu duiumul in istorie, unde am preferat scuzele in locul explicatiilor. Iar, cand a fost posibil, ne-am dispensat si de scuze. Cati tineri sau mai putin tineri de azi stiu ca in primul razboi mondial am fost la un pas de o catastrofa nationala din cauzele expuse intr-o brosura de generalul Averescu? Am procedat, atunci, ca la Mihailesti.
Gratie norocului care ne-a ajutat sa avem Romania Mare in locul catastrofei, am turnat iute "asfalt" si peste morti, si peste explicatii. Dupa al doilea razboi mondial, din slugarnicie fata de Moscova, partidul comunist nu s-a multumit sa-l condamne pe Antonescu, fiindca a ordonat armatei romane sa lupte in Rasarit (si n-a putut sau n-a vrut sa se opreasca la Nistru). A pus in cauza si armata.
Nimeni dintre cei care au venit invalizi sau dupa ani de lagar din ste
