Pe nea Lică îl ştiam de cînd eram mic. Era gras, un munte de om, şi miliţian. Mă jucam cu copiii lui, dar nu prea îl vedeam, că era mai mult plecat. Îmi plăcea cum îl salutau ţiganii care treceau pe drum: să trăieşti, nea Moraru! Mai era aia care vindea îngheţată la cornet. Lui îi umplea o cană întreagă cu îngheţată. Gratis. De unde am rămas cu ideea că tare e bine să fii miliţian. L-am redescoperit acum doi ani. Într-un fel ciudat, devenise un erou negativ. Bine, nu se ştia de el la modul concret, dar nea Lică devenise simbolul anonim al unui sistem imperfect, al unui sistem asupritor şi absurd, al unui sistem, aş zice, kafkian, dacă n-aş şti că nu se potriveşte în context. Vă amintiţi de povestea bătrînei care a furat o raţă? Vă spun că v-o amintiţi şi că v-aţi enervat atunci. Biata bătrînă furase o raţă şi primise trei ani de puşcărie, pe cînd Bivolaru a furat sute de miliarde şi e liber (era pe cînd nu se văzuse miliardar arestat, dar gîndiţi-vă la Iacubov, Micky Şpagă şi toţi ceilalţi, enervarea tot ţine). Deci, biata bătrînă putrezea în puşcărie, dar presa a intervenit, a sesizat nedreptatea, preşedintele Iliescu a graţiat-o. Sistemul a fost învins, dreptatea a triumfat. Păi, şi ce are nea Lică miliţianul cu baba-Jean Valjean? Stăteam, zic, liniştit în curte, cînd mă trezesc cu nea Lică. Băi, nepoate, că am auzit că eşti ziarist. Hai să-ţi spun ceva. Mă, eu am arestat-o, mă, p-aia. Păi, a scris că săraca a furat o raţă. Mă, tu ştii ce hoaţă era aia? Şi nu numai ea, toată familia. Fura tot, a furat şi vaci, dispărea la lume dă venea plîngînd la mine. Am prins-o cu raţa şi am luat-o. Mă, aia era hoaţa satului. Toată viaţa n-a muncit, a furat. O ştie toată comuna. Acu' i-a dat drumu'. Ce, crezi că nu fură iar? Anul ăsta, de Paşte, iar a venit nea Lică. A slăbit, acum munceşte. A ieşit la pensie cu ordonanţă, a avut noroc de pensie mare. Ştii de ce, mă, nepo