În ultimii ani, pe piaţa românească de carte a apărut un număr impresionant de traduceri în care Dumnezeu este autor implicat, partener de discuţie sau acela despre care se vorbeşte. Se exprimă fie la persoana întîi, fie la a doua, fie la a treia, într-un cuvînt, este toate persoanele, într-o adevărată treime narativă. Ar fi deplasat să credeţi că în spatele acestei afirmaţii îmi ascund ironia. Mai degrabă observ lucrul acela pentru care toată lumea l-a ţinut minte pe Malraux şi pe care îmi face plăcere să îl răstălmăcesc: că trăim într-un secol care cînd nu este deloc, cînd este religios. Depinde cu care ochi te uiţi. Cărţile la care mă refer reprezintă o întreagă literatură, inevitabil americană, inevitabil necanonică, atît în sens teologic, cît şi literar şi, prin urmare, evitată cu grijă de intelectualul radical. Printre editurile care şi-au asumat cu binevenit curaj publicarea acestui gen se află For You, Mix sau Curtea Veche (colecţia Cărţi cheie sau Prometeu) şi altele. Autorii sînt oameni obişnuiţi, majoritatea trecuţi prin facultate, care au suferit o mutaţie interioară în urma unui şoc sau a unei crize

existenţiale, stabilind o legătură cu divinitatea. Pragmatismul american face ca asemenea experienţe să fie asimilate astfel încît toată lumea să extragă un maxim de beneficiu. Este vorba de o psihologie a atitudinii - evident, a atitudinii pozitive - în care Dumnezeu este inclus şi implicat sau, dacă vreţi, de o teologie holistică aflată în termeni excelenţi cu omul şi cu tot ceea ce îl priveşte pe el. Dincolo de titluri absolut respingătoare (Partea întunecată a căutătorilor de lumină), am găsit prima carte de psihologie jungiană aplicată la arhetipul umbrei de o nespecialistă, mai bine spus, de subiectul experienţei. Tipic pentru mentalitatea secolului: dacă nu putem ajunge la Dumnezeu, va trebui să ajungă El la noi, cum poate. Tragedia a muri