Printr-o Hotărîre de Guvern, publicată în Monitorul Oficial la data de 27 mai 2002, primul-ministru semna, alături de alte nume ilustre ale Cabinetului său, înfiinţarea magazinelor sociale, cele care, prin preţuri reduse, aveau să vină în ajutorul pensiilor mici, al beneficiarilor de ajutor social, al persoanelor cu handicap de gradul 1 sau 2, al şomerilor, pe scurt, al tuturor celor aflaţi la "limita riscului social". Cu alte cuvinte, magazinele Economat luau fiinţă exclusiv pentru cei necăjiţi, pentru cei pe care sărăcia îi făcea spectatori pasivi ai vitrinelor magazinelor alimentare. Cu timpul însă, litera legii s-a abstractizat şi s-a tot abstractizat, devenind atît de abstractă, încît, după doi ani, în Bucureşti, cel puţin, sub oblăduirea articolului 4 ("Consiliile locale vor acorda societăţilor comerciale prevăzute la art. 1, precum şi producătorilor care îşi comercializează produsele prin magazinele «Economat» înlesniri la plată, în condiţiile legii, pentru impozite, taxe şi alte venituri ale bugetelor locale.") şi în spatele titulaturii de "Economat" au luat naştere afaceri ordinare care ignoră cu desăvîrşire şi cu surîsul tîmp pe buze nevoia reală a "unora" de a putea cumpăra, ca şi litera legii, de altfel atît de rar respectată. Piaţa Coşbuc. Economatul care este se anunţă cu surle şi trîmbiţe printr-un banner colorat: "Supermarket Economat". Două benzi rulante, montate parcă special pentru cei cu probleme de mers, facilitează coborîrea înspre magazin. Înăuntru, răcoare condiţionată. Întreb dacă eu pot cumpăra de acolo (din auzite şi din lege, înţelesesem caracterul exclusivist al economatelor). O casieriţă tînără care, în lipsă de alte preocupări, îşi mîngîia o şuviţă, m-a măsurat cu un aer de adîncă superioritate, de genul "dacă ai bani, de ce nu?", a dat din umeri, răspunzînd totuşi un "da" nobiliar şi, oleacă enervată de imbecilitatea întrebării,