A fost odată o fetiţă, pe nume Desi, căreia i-a murit tatăl şi, ca atare, s-a mutat, împreună cu mama ei, la ferma bunicilor. Moartea tatălui i-a creat, evident, fetiţei, probleme de identitate: a început să vorbească despre ea la persoana a treia şi obsesia ei a devenit comunicarea cu tatăl din Rai. După diverse modalităţi ratate, ideea salvatoare i-a venit, în sfîrşit: a legat o scrisoare de un balon şi a trimis-o în înaltul cerului. Scrisoarea -miracol! - a fost primită de o familie din Canada, după ce a străbătut vreo 6.000 de km. Şi asta nu e tot: balonul era cu o sirenă pe el (de fapt, fetiţa avea obsesia sirenelor, posedînd şi o păpuşă-sirenă), iar localitatea în care a ajuns se numea Mermaid. Familia care a primit scrisoarea i-a răspuns. Povestea a ajuns în ziare şi, în urma articolului, nu numai că Desi a primit o mulţime de scrisori, ci şi bani pentru o călătorie în localitatea Sirena. Frumos, nu? Şi, mai ales, idilic. Nu este subiectul unui reportaj din ştirile de seară, nici din presa cotidiană (îi lipseşte latura horror). Şi nici subiectul unui roman. Nu e decît un film care rulează pe canalul Hallmark. Şi care este reprezentativ pentru ideologia acestui post. Cum bine se ştie, Hallmark este un canal de familie. Subiectele filmelor difuzate, de cele mai multe ori plasate în actualitate, se vor (şi sînt) educative (cele din alte epoci nu fac nici ele excepţie). Modalitatea optimă prin care ele îşi îndeplinesc scopul moral este cea clasică, dar mereu binevenită şi elocventă: povestea. Canalul oferă poveşti de familie, care te învaţă cum să faci faţă momentelor critice, cum să-ţi învingi diversele feluri de prejudecăţi şi cum să stabileşti relaţii mai mult decît civilizate, afective şi generoase cu cei apropiaţi. Uneori, subiectele sînt senzaţionale şi ies din cotidian; atunci, parcă, Hallmark îşi mai pierde din scopul său benefic imediat: rezolvare