Tragedia de la Mihăileşti a provocat o premieră asupra căreia zăbovesc acum. Pentru prima oară de cînd există el, guvernul Năstase şi-a cerut scuze. De necrezut. Ştim bine că scuzele nu fac parte din recuzita de public relations a unui astfel de guvern. Există o incompatibilitate radicală între ţinuta şefului acestui guvern şi ideea de scuze. Siguranţa fără fisură pe care o poartă mai toţi pesedeii în gena lor politică şi care te loveşte, în moalele capului, masiv, aidoma soarelui deşertic, nu se poate converti, dintr-o dată, în discreţia umbrei de ferigă, umedă şi răcoroasă, a solilocviului "poate că am greşit". Şi totuşi, scuzele au venit. Cum de au ajuns aceşti oameni care ştiu tot, fac tot şi nu se pun niciodată la îndoială, să-şi ceară scuze? Probabil că, în "laboratoarele de manipulare" ale domnilor Dancu şi Teodorescu, s-a ajuns la concluzia că de data asta "e groasă". E campanie electorală, televiziunile s-au ţinut de subiectul ăsta ceva de speriat, oamenii care au murit erau oameni simpli, ancheta s-a cam pripit, tragedia s-a petrecut undeva la ţară (dacă s-ar fi întîmplat într-un oraş condus de opoziţie, alta era socoteala, nu?) - poate că toate acestea au condus sfătuitorii la concluzia că e bine ca guvernul să exerseze, în premieră, nişte scuze. Dar nici măcar înţelepţii care îşi imaginează că stau la butoane şi învîrt minţile prostimii nu au ştiut să înveţe acest guvern că scuzele au efect numai cînd sînt oferite într-o stilistică adecvată; dacă îţi ceri scuze cu aerul că "trebuie, asta e!" şi dacă îţi ceri scuze spunînd imediat după aceea că, de fapt, nu prea ai de ce să-ţi ceri scuze, mai bine taci. Tonul scuzelor este necunoscut în Palatul Victoria şi, tocmai de aceea, cînd a venit momentul acestui exerciţiu, rezultatul a fost jalnic. În termeni muzicali, scuzele guvernului mi-au sunat ca un contrapunct neinspirat, strident şi stîngaci - o înce