Bunică-mea avea aproape 88 de ani cînd i-am spus că am văzut-o pe tanti Paulina la fereastra unui azil şi mi-a răspuns voioasă: "E bătrînă, săraca!". Tanti Paulina avea precis 90 de ani. Bunică-mea s-a simţit mult timp bine şi sănătoasă. Nu suporta fumul de ţigară şi hoţii. Din cînd în cînd, îmi lua ziarele franţuzeşti şi le silabisea corect titlurile de pe-a'ntîia: "Le po-li-ci-er de de-main se-ra so-cio-logue"... "Ne-ige et ver-glas dans le Nord..." "Drames et morts en mon-tagne". "C'est toujours comme ça", comenta şi scîncea: "Ce bine citeam odată ziarele astea!". (Văduvă tînără, trăise cu fetiţele ei, cîţiva ani, la Paris, după moartea soţului Oscar W., pălărier de renume în Bucureşti la care îşi comanda Sadoveanu şi ea se lăuda că i-a luat de multe ori măsura capului, că a primit Baltagul cu o dedicaţie care le omagia capodoperele, ea propunîndu-mi, lucidă, ca, dacă nu o să ajung un Sadoveanu, să fiu măcar un ziarist care să bată lumea pînă la Paris; nu ştiu cum am făcut că în nici o autobiografie, la cadre, nu am consemnat că bunicii mei au avut atelier de pălării în Bucureşti... deşi, într-o schiţă de prin '70, "mi-au lăsat" acest amănunt socotindu-l literar şi benign.) Bunică-mea era uimită de cîte ziare citeam şi nu le arunca la gunoi; le strîngea - o interesau numai ferparele - pentru a le vinde la kilogram, fiindcă "fiecare leu contează, o să-ţi dai singur seama". Se uita foarte mult timp la televizor, dar numai după ce termina cu gătitul, în care excela prin ciorbele ei cu zarzavat abundent; nu-i plăcea decît baletul şi - din sport - patinajul artistic. Filmele poliţiste le înţelegea - în linii mari - pe dos. Sistematic, detectivii şi eroii pozitivi erau pentru ea ori ticăloşi, ori pungaşi. Oricît îi explicam, nu accepta că Sfîntul este un om de treabă. Era, cred, singurul om din lume care nu-l putea suferi pe Roger Moore. Totuşi, nu-i scăpa nici u