Societatea civilă nu este agreată de aceia care au pretenţii dictatoriale. Conducătorii autoritari urăsc orice formă de organizare a societăţii civile, în funcţionarea ei descoperind principalul pericol pentru exercitarea propriei lor puteri. Ceauşescu s-a numărat printre dictatorii care au distrus şi firavele urme ale societăţii civile româneşti, ceea ce a generat un imens vacuum după 1989. Cu mai mult de un deceniu în urmă, Ralf Dahrendorf spunea că o situaţie socială ca aceea existentă în România post-ceauşistă face aproape imposibilă instalarea democraţiei şi a economiei de piaţă. Pentru amintitul filozof societatea civilă este mediul normal de viaţă al oamenilor. Prin urmare, tentaţia de a intra într-un firesc al relaţiilor interpersonale şi intergrup ar fi de dorit să fie unul din scopurile formării indivizilor. Unii dintre noi ar putea formula obiecţii faţă de o asemenea înţelegere a lucrurilor. În orice caz, se pot aduce cîteva contraargumente, ca de pildă: existenţa vieţii parlamentare; libertatea de expresie; un capitalism incipient (care nu a generat încă o economie de piaţă funcţională); schimbarea guvernelor prin alegeri libere (cea mai importantă schimbare din punctul de vedere al democraţiei româneşti fiind aceea din anul 1996); apariţia instituţiilor societăţii civile; parţiala reorganizare a administraţiei publice locale şi centrale, etc.

În aşteptarea transformărilor de fond În ce măsură sînt îndreptăţite observaţiile lui Ralf Dahrendorf? După aproape un deceniu şi jumătate de la răsturnarea dictaturii, transformările de fond se lasă încă aşteptate. Încercările de constituire a societăţii civile par importante, nu însă şi suficiente. Chiar şi cînd rezultatele vor fi vizibile, nu cred că astfel vor fi depăşite toate neajunsurile. Democraţia presupune formarea a numeroase pîrghii de rezolvare a problemelor politice, economice şi sociale. E