Reunificarea europeană e mai avansată în plan instituţional decît în planul - discret, dar decisiv - al conştiinţelor. Nu există încă un sentiment spontan şi puternic al apartenenţei europene. A fi olandez, german sau italian e un fapt. A fi european e, încă, o metaforă. Cu alte cuvinte, se poate spune cu oarecare îndreptăţire - şi am auzit un jurist francez spunînd-o, într-adevăr, în timpul unui colocviu - că nimeni n-ar fi, probabil, dispus să moară pentru Uniunea Europeană. Aşa este şi, dacă mă gîndesc bine, mă bucur că este aşa. S-a murit destul în istoria europeană pentru teritorii, utopii, principii şi ideologii. S-a murit sublim şi isteric pentru valori adesea conjuncturale, supralicitate, contrafăcute. S-a bătut, fără doar şi poate, destulă monedă pe etica sacrificiului. E timpul să descoperim - sau să întemeiem - valori care pot fi apărate raţional, echilibrat, fără poză triumfală, fără patetism. Am stat prea mult sub semnul "iubirii-pasiune" (amour-passion, marca specifică - după Denis de Rougemont - a afectivităţii europene). Ne-ar prinde bine un episod de amour de tête, de "iubire cerebrală". Mai puţin spectaculoasă, mai puţin sîngeroasă, dar mai limpede şi mai durabilă. "Patriotismul" european ar putea aduce în discuţie un nou mod de a iubi valorile. Ar putea fi un patriotism în sfîrşit calm, lucid, solar. Nu cred, totuşi, că am ajuns deja atît de departe. Se prea poate ca nimeni să nu fie dispus să moară pentru Uniunea Europeană. În definitiv, nimeni nu e dispus să moară pentru o administraţie. Dar Europa este altceva decît Uniunea Europeană. Şi pot spune, fără ezitare, că în Europa de Est, în deceniile dictaturii comuniste, s-a murit pentru Europa. S-a murit, fireşte, pentru mai multă libertate, pentru democraţie adevărată, pentru drepturi, s-a murit ca urmare a arbitrarului şi a absurdului totalitar, dar, în fond, s-a murit pentru recuperarea u