Cîndva, determiniştii încrezători în puterea fără limite a raţiunii credeau că totul se transformă; astăzi, urmaşii lor, adepţi ai unei economii de piaţă panaceu, cred că totul se poate vinde. Ceea ce nu este de vînzare nu există. De la modelul marketingului comercial la reţeta de succes (?) a relaţiilor publice sau a marketingului electoral diferenţa este doar de nuanţă. În această logică, comunicarea publică este o specie a publicităţii comerciale puţin modificată, iar politica o piaţă de desfacere. Produsele, partide sau candidaţi, se vînd (prezintă alegătorilor) şi se cumpără în funcţie de legea cererii şi a ofertei. Valorile nu au ce căuta în acest spaţiu dacă nu au o semnificaţie comercială. Democraţia nu mai presupune rezolvarea conflictului dintre tendinţa spre egalitate şi libertatea individuală, ci protejarea pieţelor de desfacere. Apariţia democraţiei moderne, exprimînd la nivel politic emergenţa milioanelor de mici producători, asigura cadrul funcţionării economiei de piaţă şi punea în discuţie poziţiile claselor superioare, deschizînd calea unei dinamici sociale ce relativiza privilegiile. Interdependenţa dintre economie şi politică crea condiţiile conflictului politic şi ale corolarului său ideatic, democraţia. Părînd un accident al istoriei europene, exportată spre o Americă a începuturilor, deschisă şi scutită de sistemul privilegiilor aristocratice, democraţia ca stare de spirit s-a impus. Marşul său triumfal îl impresiona în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe Tocqueville, dar derivele antidemocratice nu au fost mai puţin semnificative. "Poporul contra democraţiei", ca să folosim o formulă aparent paradoxală, s-a aliat sau s-a lăsat amăgit într-o complicitate vinovată de liderii charismatici ce atacau parlamentarismul liberal. Încet, dar sigur, ideea că democraţia este un lux pe care doar societăţile dezvoltate economic şi-l pot permite