Una dintre calitatile majore ale discursului lui Andrei Cornea este subtilitatea argumentatiei, inclinatia constanta de a "despica firul in patru" cu scopul, evident, de a(-si) limpezi cele mai obscure sau controversate aspecte ale temei abordate. Claritatea frazei, perfecta dictiune a ideilor, ca si solida eruditie trecuta prin filtrul gandirii critice sunt argumente ce indreptatesc situarea lui in categoria restransa a autorilor care, punandu-ti probleme si provocandu-te sa re-gandesti subiecte aparent simple, iti devin, pentru un rastimp, insotitori elocventi ai propriei gandiri. Mefient fata de orice exclusivism, ca si fata de "drogul puterii" de care intelectualul modern se lasa adeseori contaminat, Andrei Cornea distinge intre doua tipuri de autoritate - cea epistemica, intemeiata pe criterii ce tin de profesionalism, si cea deontica, a carei origine trebuie cautata in personalitatea carismatica a unui "maestru spiritual", atat de frecventa in societatile pre-moderne care "privilegiau o cunoastere esoterica, inchisa, sustrasa controversei, unde autoritatea deontica a maestrului valida adevarul". Particularitatea statutului intelectualului modern - numit de Andrei Cornea "amfibianul intelectual" - decurge, asadar, din simultaneitatea celor doua "vieti", adeseori contradictorii, pe care acesta le traieste simultan: una "pe pamant", ca profesionist, si o alta, "acvatica", a "maestrului spiritual" care, inainte de a fi validat ca profesionist (si uneori chiar independent de acest criteriu), se bucura de o autoritate deontica in virtutea careia se simte indreptatit sa proclame "ce este bine si drept de facut" si, mai mult decat atat, someaza "la indeplinirea acelor scopuri care se cuvine sa fie urmarite de comunitate".
In contextul societatii deschise moderne (si postmoderne), autoritatea deontica se dovedeste nu doar lipsita de autenticitate (fiindca e
