Preafericirea Voastra,
Sint un credincios nespovedit si neimpartasit din copilaria-mi destul de indepartata, incit nu stiu daca ma pot socoti un binecredincios, la aceste pacate adaugindu-se o prea mare nestiinta teologica si in ce priveste cucernicia evlavioasa. Ma tem ca insusi faptul ca Va scriu, cu intentia de a publica aceasta scrisoare, poate fi un pacat in plus, mai ales prin ceea ce as vrea sa Va transmit. Totusi, in afara unor circumstante faptice, la care m-as referi ulterior, am gasit o incurajare indirecta pentru gestul pe care-l fac in acea rugaciune foarte scurta pe care ierarhii Bisericii – nu si preotii obisnuiti – o rostesc de trei ori in suita la inceputul Sfintei Liturghii: „Doamne, Doamne, cauta din cer si vezi si cerceteaza via aceasta, pe care a sadit-o dreapta Ta, si o desavirseste pe ea“ (cu varianta sau alternanta: „lumea aceasta, pe care a facut-o dreapta Ta“).
M-a emotionat aceasta rugaciune ritualica rezervata ierarhilor, vazind in insasi „rezervare“ recunoasterea unei cutezante pe care si-o asuma fata de Dumnezeu oficiantii slujbei mai apropiati de El, in fata multimii credinciosilor, „in public“, cum ar veni, nu in spatele usilor Sfintului Altar. In aceasta adresare succinta, dar repetata, care am descoperit ca este adaptarea mult prescurtata, creativa, a unui Psalm al lui Asaf (80, 14-19), as vedea un fel de grila metodologica pe care ierarhul I-o propune lui Dumnezeu, cu indrazneata axioma ca ceea ce a sadit sau a facut „dreapta Sa“ s-ar cere, poate eufemistic spus, „desavirsit“ – ce-i drept, dupa o degradare de care Cerul nu e neaparat responsabil. Dumnezeu e rugat cumva sa urmeze proceduri gindite la scara umana, care ar coincide cu o legiferare a actului critic profesionist: mai intii sa caute, apoi sa vada si, mai departe, sa cerceteze obiectul in cauza, indiferent cine este autorul lui, chiar daca este E