Nicolae Manolescu în dialog cu Matei Călinescu
Matei Călinescu: E puţin provincială în sensul că, totuşi, se adresează unui public care era provincializat ideologic. E vorba de ideologie. Noi nu ne dăm totdeauna seama, dar există anumite limite care sînt stabilite de ideologii, şi ideologiile nu sînt numai politice, sînt de toate felurile, şi de fapt, chiar şi ceea ce nu ştim, ceea ce nu putem gîndi, este determinat tot de ideologii. Nu puteam gîndi anumite lucruri şi asta nu din pricina cenzurii propriu-zise, ci din pricina climatului ideologic, din pricina izolării. Aşa că, într-un fel sau altul, eu aş defini ideologia prin ceea ce te face să nu poţi gîndi anumite lucruri.
Nicolae Manolescu: Un fel de mecanisme de obnubilare, de blocare.
M.C.: De blocare şi care sînt nu neapărat legate de un sistem politic.
N.M.: Da, interesant. Deci nu atît ceea ce gîndeşti, cît ceea ce nu poţi gîndi...
M.C.: Exact.
N.M.: Fără să fii conştient.
M.C.: Fără.
N.M.: Asta e. Aici e povestea lui Paul.
M.C.: Aici e povestea lui Paul şi el a exprimat-o cîndva, într-o frază pe care am uitat-o, dar care mi-a plăcut.
N.M.: Era plin de fraze memorabile. Nu-i mai puţin adevărat că cinismul lui, aşa cum i-l ştiau cei de dinaintea noastră, nu s-a manifestat în raporturile cu noi. Pe noi ne-a susţinut, dezinteresat şi generos de la început. Eu am început să scriu în '62. El era adjunct la "Viaţa românească" unde - se poate verifica asta - la Miscellanea sau la Revista revistelor, exista număr de număr o notă în care să spunea: "tînărul şi talentatul critic", adică eu, comentează romanul cutare. Şi urma o frază. Uneori, banală. Nu conta, pentru mine era enorm. Şi nu numai pentru mine, pentru majoritatea dintre noi. A început lumea să audă de noi, de
