Exemplul tipic de limbaj de specialitate perfid şi deghizat e cel al "cărţilor de bucate": reţeta culinară îşi selectează nemilos cititorii, fără a-şi pune probleme de accesibilitate, de comunicare, de atragere a publicului. Chiar mai mult decît în cazul textelor juridice, s-ar părea că premisa e simplă: nimănui nu-i e permis să ignore tehnologia de specialitate. Textele par scrise cu intenţia de a crea impresia unei uşurinţe maxime de înţelegere şi de aplicare. Desigur, intervin diferenţe semnificative de stil personal: există cărţi de bucate docte, elegante, umoristice; decisive sînt apoi perspectiva şi cheia de lectură, care pot să le transforme, ca în paginile din Exuvii ale Simonei Popescu, în texte misterioase, fantastice, fascinante. Exemplele care urmează provin însă dintr-o modestă reprezentantă a genului, furnizată de întîmplare: o broşură recentă (Preparate tradiţionale româneşti, colecţia "Poftă mare!", Hiparion, 2003).
În genere, în cartea de bunate descrierea detaliată e înlocuită de tautologie: desigur că pentru cineva care nu ştie ce sînt mititeii şi nici nu i-a văzut vreodată, neavînd deci acces la prototipul lor ideal, ultima frază a reţetei specifice e descurajantă: din amestecul obţinut pînă la acel punct, pur şi simplu, "se modelează mititei". Reţetele oferă de altfel exemple tipice pentru un anume tip de continuitate textuală: prin obiecte care sînt numite la fel, deşi identitatea lor se schimbă radical. În texte precum cel de care vorbesc, drama e că obiecte inedite apar, dar - după un salt temporal îndrăzneţ - nu se înţelege prea bine cum s-a produs transformarea: "Se umplu intestinele cu carne, după care cârnaţii se pun la rece". Tind să cred că, în lipsa unor detalii ceva mai precise asupra umplerii, un cititor fără experienţă nu va putea transforma cu adevărat intestinele în cîrnaţi. Oricum, brevilocvenţa încurajatoare a
