I. în primii ani ai deceniului şapte, cînd Marin Gherasim, Horia Bernea şi Teodor Moraru începuseră deja să se manifeste public, în pictura românească lucrurile intraseră încet pe o direcţie oarecum normală. Propagandiştii anilor cincizeci îşi cam cheltuiseră avîntul retoric, loturile de tractoare sosite din U.R.S.S. nu mai făceau obiectul extazierilor cromatice, iar cei însărcinaţi cu verificarea şevaletelor şi a pensulelor artiştilor suspecţi, se cam leneviseră şi ei. Ba chiar au apărut cîţiva tineri artişti care, pe nesimţite, au părăsit ogorul şi imaginea de şantier şi s-au impus cu autoriate în peisagistică, în natură statică şi în compoziţia neutră. Pictori ca Ion Pacea, Ion Gheorghiu, Constantin Piliuţă şi alţii, profitînd de o oarecare amorţire a vigilenţei, au reconectat limbajul artistic la formele sale specifice de manifestare. Ochiul putea iarăşi, chiar dacă nu era eliberat cu totul de precauţii şi de sfieli, să se hrănescă din bucuria pură a culorii şi din geometria legitimă a desenului. Pe acest fundal, apariţia generaţiei lui Bernea avea loc în condiţiile unei anumite relaxări ideologice, estetice, psihologice şi morale. Nici Horia Bernea, nici MarinGherasim, nici Teodor Moraru şi nici ceilalţi artişti reprezentativi din generaţia lor nu mai erau obligaţi acum să redescopere valorile elementare ale picturii, după cum nu mai era imperativă nici proba devotamentului faţă de noile realităţi ale patriei şi de succesele fără precedent ale regimului. însă, de vreme ce ,,picturalitatea" picturii fusese reafirmată şi alfabetul ei repus în circulaţie, se năştea de la sine o problemă nouă, tot atît de complexă pe cît de grav era enunţul ei: încotro se îndreaptă pictura, care este sensul ei intim şi cum poate fi determinat orizontul său moral. Chiar dacă nici unul dintre pictorii amintiţi nu şi-a pus explicit o asemenea problemă, toţi răspund nemijlocit aces