In democratiile avansate stanga si dreapta nu dispar, dupa cum se afirma uneori… articularea politica a intereselor este mai complexa… in conditiile globalizarii disputa intre stanga si dreapta se muta partial in arena internationala.
Ultimele doua decenii s-au scurs sub ofensiva doctrinei neo-liberale, care a modelat politici in economia mondiala si a ghidat reformele din tarile post-comuniste; in aceste tari era nevoie de privatizare masiva, de liberalizare si deschidere a pietelor. Intrarea a opt tari post-comuniste in Uniunea Europeana poate fi vazuta ca un succes major al liberalizarii.
Pe acelasi plan pot fi puse si rezultatele reformelor graduale din China, care arata insa ca liberalizarea nu se face printr-o reteta unica.
Anii ’90 au revelat limite ale paradigmei neo-liberale. Cat economia nord-americana a crescut fulgurant, cat somajul era mic si bursa in ascensiune stratosferica, cat crizele financiare nu au proliferat necontrolabil, unele “rele“ au fost obscurizate; ele au iesit insa la iveala in mod exploziv in ultima parte a deceniului trecut.
Caderi financiare de proportii, scandaluri in lumea corporatista (Enron, Worldcom, Tyco, LTCM, Arthur Andersen, Vivendi etc.), pe piata energiei, comertul inechitabil, crize prin contagiune, au evidentiat excese ale politicilor de dereglementare, vicii profunde in practicile de guvernanta corporatista in economiile avansate, discrepanta intre ce se spune si ce se face.
Piata nu este un factotum; este nevoie de reglementari eficace, de institutii care sa protejeze drepturile de proprietate si sa gestioneze conflicte, de bunuri publice. Jim Wolfensohn, presedintele Bancii Mondiale, pledeaza pentru strategii de crestere economica cu “incluziune sociala“.
Anii din urma redescopera rolul valorilor morale in economie, societate; se reaminteste ca Adam Sm