Democratia, ca regim politic, a starnit toate tipurile de reactii si atitudini posibile. Exista demo-entuziasti, demo-adversari si demo-temperati. Acestia din urma au lansat celebra formula dupa care democratia este cel mai putin rau dintre toate regimurile posibile. Daca aceasta constatare este adevarata, la fel de adevarata trebuie sa fie si aceea ca intre institutiile politice "cel mai putin rele", dar absolut indispensabile functionarii unui regim democratic, se numara si partidele politice. Aceasta este, cel putin, lectia "clasica" pe care au invatat-o - si pe care apoi au predat-o tuturor - democratiile occidentale, primele care au realizat tranzitia la regimuri democratice in epoca moderna. Lucrurile s-au complicat in a doua jumatate a secolului trecut, o data cu prabusirea regimurilor dictatoriale sau autoritare (in orice caz, premoderne) in multe tari din lumea a treia (America Latina, Asia, Africa). Dupa momentul initial de euforie, provocat de aparitia acestui "val de democratizare" la nivel mondial, s-a putut lesne observa ca noile regimuri, asa-zis democratice, nu prea semanau cu suratele lor occidentale. Intre altele, politologii, politicienii si analistii au trebuit sa explice situatia, oarecum paradoxala, a unor democratii in care institutiile democratice nu prea functionau dupa normele clasice, inventate si puse in practica in Occident. Confruntati cu fapte si argumente greu de contestat, politologii au trebuit sa recunoasca faptul ca noile regimuri pareau si nu prea pareau sa fie democratii autentice. Asa cum se intampla de obicei, s-a incercat reconcilierea teoriei cu realitatea, prin lansarea unor concepte noi. Realitatile democratice imperfecte au fost taxate ca "democratii incipiente", "neodemocratii", "democratii neconsolidate", "democratii delegative", "democraturi" etc.
Instaurarea si evolutia regimurilor postcomuniste in Europa C
