Prin ocheanul lui 66
66 e nu numai un joc de carti, ci si numarul tarilor participante la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, repetat obsesiv in toate materialele publicitare, pina cind ni se lipeste de creieri asemeni piticilor fotogenici din spectacolul lui Purcarete. De indata ce aceasta cifra se decanteaza in mintile noastre, o data cu una si mai rubiconda – 300 de spectacole –, nimc nu mai pare sa ameninte sirul aluvional de succesive reprezentari, anuntate sub palaria diversitatii (greu de conceptualizat un asemenea metamorfic termen, in acelasi timp salvator in orice situatie): productii teatrale internationale de amploare (sau, cel putin, cotate ca atare), zeci de spectacole in aer liber, conferinte, expozitii, lansari de carte in prezenta autorilor (Visniec nu s-a dezmintit nici de data asta cu sfiriitorul sau titlu Attention aux vieilles dammes rongées par la solitude) si multe alte evenimente. Si daca mai punem la socoteala si Clubul Festivalului, unde toata lumea e contaminata de o bucurie peste poate, iar ochii iau inspre dimineata forma mijita a zorilor, atunci chiar ca la capitolul proportii stam bine.
Iar daca uneori intirzierile s-au ridicat la trei ore si jumatate, cu o pauza intre acte care, de la o jumatate de ora, a ajuns la o ora si jumatate (cazul spectacolului lui Zholdak), daca nu am putut vedea montari importante pentru ca ubicuitatea ramine inca o problema abstracta si daca unele spectacole au fost aminate din considerente tehnice sau logistice, sintem dispusi sa acordam circumstante atenuante, pe motiv ca decalaje si aminari pot avea loc intr-un festival de anvergura, desfasurat in multiple locatii, si care concentreaza un numar impresionant de creatori. Cert este ca, in momentul in care vor mai exista cel putin doua festivaluri de calibrul celui de la Sibiu (provocare deloc usor de asumat), vom putea
