Ohrid, micul oras macedonean, pare o destinatie inabordabila pentru calatorul roman. Ca intr-o poveste, esti supus la incercari grele, trebuie sa treci praguri ca sa ajungi acolo. Mai intii, proba de anduranta consta in depasirea ideilor preconcepute ca a circula prin zona pe cale aeriana sau feroviara e o intreprindere usoara, ieftina si rapida, sau ca operatiunile de obtinere a vizei ar fi similare cu cele de la Ambasada britanica. Urmeaza apoi testul de orientare in teren, alegerea traseului optim in functie de anotimp, starea drumurilor, evolutia conflictelor mai mult sau mai putin mocnite din zona. Mai e nevoie si de noroc sa ajungi in Macedonia inainte sa ramii falit, dupa ce te vei fi inscris la cursa cu obstacole de genul: taxe de traversare a podului de la Giurgiu, impozit pe salubritate in acelasi judet, conversii de monede care sfideaza aritmetica elementara, taxa pe euro-autocar. Tentativa de a o impune pe cea din urma amendeaza comportamentul de bun samaritean, care te-a impins sa-ti recuperezi colegii de breasla teatrala de pe alte meleaguri ale batrinului continent, rataciti prin aeroportul din Sofia sau ramasi in pana cu autobuzul care face naveta intre Belgrad si Skopje. Iar odata ajuns la destinatie, nici macar nu esti rasplatit pe loc. Descinzi intr-un hotel modern, nici mai bun, nici mai rau decit altele asemenea. Realizezi insa repede ca te afli in zona noua, departe de inima orasului care te asteapta, de cealalta parte a lacului, sa-i descoperi farmecul.

Intr-adevar, Ohrid te cucereste mai intii prin aspectul elvetian: un lac intins si vechi de vreo trei milioane de ani, cu valuri si furtuni demne de o mare, inconjurat de lanturi de munti foarte inalti, care se deschid spre Adriatica, dar se inchid spre partea continentala ca o bariera, lasind sa ajunga si oprind acolo aerul placut mediteranean. Asa se face ca, jos, iarna nu e mai