Titlul de mai sus este sloganul publicitar al filmului Secretara, inclus in cadrul sectiunii „Fara limite“ a celei de-a treia editii a Festivalului Transilvania. Cine l-a vazut stie la ce fel de pozitie se refera. Cine nu l-a vazut ar trebui sa-si imagineze ca-n orice film in care joaca James Spader – si cu atit mai mult in acesta, in care actorul e un avocat in cautare de secretara buna la toate – sexul e la el acasa. Cine e predispus la interpretari extravagante ar putea lesne vedea in relatia din film insasi relatia dintre publicul unui festival si directorul lui artistic. Cu publicul situat, cum e si normal, pe pozitia avocatului capricios si cu subsemnatul pe pozitia, aparent mai ingrata, a secretarei care-si ofera serviciile, uneori nu foarte ortodoxe. Acum: problema nu e ce se intimpla in film si cit de mult au fost sau nu satisfacuti cei ademeniti sa-l vada gratie unui synopsis care, pentru a-si vinde marfa, pomenea ceva de sado-masochism.

In paranteza fie spus, unii s-au plins chiar ca scenele de sex din Secretara au fost prea putine, iar aceasta pozitie – pina la urma cinstita – o inteleg si nu pot decit sa-mi cer scuze in numele regizorului ca n-au fost mai multe si mai sado-maso. Ce nu-nteleg e insa pozitia celor care, stiind din start ce-i paste, nu-si aleg alt imas, dau iama pe teren minat si se declara apoi oripilati. Acesti oameni ar trebui sa intre la cinema pe propria raspundere si in perfecta intelegere cu demonii interiori, numai ca ei ies tragindu-l la raspundere pe cel care nu i-a fortat defel sa faca acea alegere. Acesti oameni au de unde alege, slava Domnului, dar mai magnetica le pare ideea unui film coreean in care protagonistii folosesc cirlige de pescuit in orice alt fel de scopuri, mai putin ca sa prinda peste (Insula), decit un film rusesc seren in care doi baieti folosesc cirligele chiar pentru a prinde peste (Intoarcerea)