Fotbalul superb jucat acum patru ani, la editia precedenta a Europenelor, nu a devenit baza unui ciclu de evolutie. In schimb, precaritatea ilustrata copios de Mondialele de acum doi ani pare sa fie noua conditie a fotbalului de varf. E, poate, prea devreme pentru asemenea miniprofetii, dar semnalul trimis de Portugalia contra Greciei si, apoi, impreuna de Anglia si Franta, a fost clar si puternic. Clasicii sufera. Clasicii sunt devitalizati, iar fotbalul european e cuprins de depresie. Nimeni nu mai poate numi, cu o vorba iute si sigura de ea, echipa europeana, de club sau nationala, care impinge fotbalul inainte. Ultimele noastre certitudini au fost, in 1998, Franta, in 2000, Italia si in 2003, Real Madrid. Nici una din aceste echipe nu mai e o forta vie. Franta, pe care am vazut-o negociind la nesfasit cu o Anglie pasiva, a castigat asa cum castiga echipele in impas: prin interventia sansei, fie ca ea se numeste harul lui Zidane, fie ca ea se aduna intr-o gafa a adversarului. Dar cea mai lunga si amanuntita lectie de paralizie in grup a fost scrisa de Portugalia. Fara sa fi incercat macar sa schimbe decorul funebru in care au incheiat Mondialele de acum doi ani, portughezii au recurs la convingeri tipice pentru lenea intelectuala: au incercat sa cumpere performanta (adica l-au adus antrenor pe Scolari) si au ocrotit obisnuinta cu o echipa veche si obosita. Couto, Costinha, Maniche au ramas insurubati intr-o echipa pe care o lipsesc de inspiratie la fiecare meci.

Figo a ramas pe post de solutie universala si solutia universala a alergat bezmetic si inutil vreme de 90 de minute. Aceeasi imbratisare cleioasa cu obisnuinta si aceeasi oroare de risc si imaginatie, in cazul Angliei. Sub Eriksson, Anglia a devenit o echipa stinsa, locul unui cult tacut si indaratnic al prudentei. Iar prudenta asternuta cu forta peste un fotbal care, lasat de capul lui, ar ave