Înlocuirea treptată, la începutul anilor "60, a criteriului de clasă, cu cel naţional în gestionarea societăţii româneşti de către Partidul Comunist conducător a avut o importanţă decisivă pentru literatură, pentru toate artele şi pentru cultură în general, fiindcă a permis reabilitarea şi repunerea în funcţie a unui alt criteriu, indispensabil, constitutiv acestor domenii specifice: criteriul estetic. Cu timpul, acesta va dobândi o extensie, o pondere şi o autonomie de-a dreptul uluitoare. Spre deosebire de criteriul social-ideologic care, în formula sa leninistă aplicată cu furie dogmatică în anii "50, a făcut ravagii în cultura română, naţionalul recunoscut, reinstaurat ca valoare îşi asumă valoarea estetică fără incompatibilităţi sau restricţii. Dimpotrivă, este în interesul naţionalului să fie reprezentat de valori artistice verificate şi validate din punct de vedere estetic; ceea ce nu era deloc hotărâtor din perspectiva ideologiei de clasă. Prin instituirea reprezentativităţii naţionale (şi nu sociale, de clasă) s-a deschis o altfel de competiţie, reglată de repere cărora toţi cei aflaţi înlăuntrul unui câmp specific înţelegeau să li se supună: dacă exigenţa ideologică (impusă şi, oricum, controlată instituţional) era resimţită ca o constrângere, exigenţa estetică a fost acceptată firesc. Probele artistice nu lipseau cu totul nici din judecata critică anterioară, dar nu erau decisive: decisivă era poziţia scriitorului şi mesajul ideologic al cărţii sale. Rezultatele acestei concepţii se văd în bilanţul artistic al anilor "50, în declarativismul şi simplismul deconcertant al poeziei, în schematismul prozei (cu excepţiile citate deja), în penuria de idei şi de mijloace a criticii literare.

Se pare că, mult înaintea eşecului vizibil în economie sau în practica socială, sistemul comunist a eşuat în literatură şi în arte. Oricât de mare şi de sinc