Cineva imi spunea, zilele trecute, ca daca vreau sa fiu ascultata "trebuie sa dai cu pumnu-n masa! Trebuie sa ai pe vino-ncoace! Trebuie sa stii sa te targui si, nu in ultima instanta, trebuie sa stii sa faci frumos". Si bineinteles ca, automat, m-am intrebat "de ce?". Fiindca altfel nu merge, fiindca altfel te calca in picioare. Fiindca altfel nu le pasa de tine. Fiindca altfel esti un nimeni. Si daca nu-mi place? Si daca m-am nascut fara placerea de a ma certa ca sa obtin orice? Si daca prefer sa pierd decat sa-i vad pe ceilalti enervati si suparati in jurul meu? N-ai decat, mi se spune, dar nu ai nimic de castigat. De castigat, cu siguranta nu, dar de pierdut? Fiindca atunci cand "ii fac masa guler", cand urlu sau ma targuiesc pur si simplu, nervii se consuma si nu este unul dintre acesti functionari, sefi, iubiti sau oameni de afaceri, nu este unul care sa-mi dea in schimbul urletelor mele neuroni, in schimbul curajului meu ani de viata, in schimbul prezentei mele chinuite o seara de placere cu prietenii. Compromisul - pentru cei ca mine - se cantareste zilnic de mai multe ori. Este atat de grav incat sa nu pot renunta la ceea ce obtin, certandu-ma? Sau se poate sa ma lipsesc si sa traiesc foarte bine si asa, platind cele cateva mii in plus, cedand ca sa castig binecuvantata ora de citit linistita, de ascultat muzica sau pur si simplu de bucurat de viata langa cineva fericit ca - iata - am venit calma de la slujba. Cateodata, nu neg, insasi cantarirea compromisului este timp pierdut si nervi innodati, dar asta este. De curand insa constat pe masura ce trece timpul ca lucrurile se imbunatatesc pentru noi, astia, handicapatii urletelor, ai targuielii si impunerii fizice. Cred ca banuti deja unde bat. Se prea poate sa nu mai astepti ore in fata unui vanzator de bilete de autobuz, se prea poate sa-ti comanzi acasa cartea pe care ti-o doresti in loc sa alergi prin lib