Constanţei Buzea

Doamne, am şoptit… am reuşit să şoptesc…nu mă lăsa, nu mă părăsi tocmai acum, cînd trebuie, e nevoie, sînt chemat… de ce te miri?… doar ştii… am şi eu o treabă de făcut, nu m-am născut… aşa… degeaba, e munca mea fericită, e viaţa mea… cu zilele ei zdrenţuite, tîrîte prin prafurile străzilor întortochiate, în pantă lină, pietruite , nesfîrşite, străzi dezolante de provincie fără nimic la capăt… poate doar cu o cişmea picurînd lent, veşnic… clipa cea lentă.. sau mint?… mă înşel?… da… acolo voi atinge cerul cu pieptul, ca în adolescenţă, îmi voi mîngîia, îmi voi îndulci carnea trupului, mi-o voi însîngera pios într-un gard de sîrmă subţire, ruginită, ghimpată… oprelişte feciorelnică, duioasă, aşteptată timid… Numai nu mă părăsi, Doamne! Tînjesc să simt umărul tău blînd, cald, ocrotitor, sprijinindu-mi cu bunătate umărul salăbit, măcinat… frumoasele bube ale iubirii… nesăţioasele răni fragede şi triste, adîncite pînă la os…pînă la măduva osului…Tu înţelegi, am fost lacom… nesăbuit… m-am năpustit… am zăbovit în plăceri nefiresc de mult… bucurie lumească , primejdios de frumoasă… de tandră… de fermecătoare… de îmbietoare… de crudă… Doamne, am ţipat, uite! Literele se sfrijesc, o iau razna, silabele clocotesc în cazane cu smoală, cuvintele se încheagă aiurea şi cu păcat, fraza nu mai are sens, alunecă, se destramă… mă prăbuşesc… Şi am tăcut. Mi-e sete, mi-e foame… Pereţii căptuşiţi cu trei rînduri de cărţi groase mă chinuiesc zădarnic, rugîndu-mă să-i jupoi, să-i eliberez, să fie ziduri adevărate, văruite, curate, mirositoare ,lucind de albeaţă în lumină… să-mi adăpostească sufletul, minţile, inima… să locuiesc într-o odaie simplă, sfîntă, tămăduitoare de boli… Şi , scrib umil, răbdător, voi începe să copii sîrguincios, ceasuri întregi, uitîndu-mi de moarte, înflorind rîndurile cu crini… Poate aşa voi ajunge , dincolo de te