Dacă istoria evenimentelor derulate într-un spaţiu şi pe o durată dată, cu toate cauzele şi factorii lor determinanţi, se dovedeşte, oricând, a fi constant atrăgătoare în egală măsură pentru specialistul care o investighează şi pentru cititorul preocupat, mai de departe sau mai de aproape, de ea, în schimb istoria unei l i m b i stă parcă, prin natura obiectului ei, într-o anumită margine faţă de curentele de larg interes, aşteptându-şi publicul propriu, restrâns de regulă la iniţiaţii fideli. Cu mult mai mult decât istoria unei alte discipline, de altfel strâns înrudite " istoria culturii literare ", aceea a limbii presupune, ca o condiţie preliminară obligatorie, accesul autorizat la faza, vorbită în prezent, a limbii respective. De aici începe întoarcerea şi urcuşul spre origini. Ceea ce înseamnă tot atâtea reveniri către şi opriri la momentele nodale ale evoluţiei idiomului în cauză, câte documente şi texte majore ca semnificaţie i-au marcat destinul (uneori chiar şi în lipsa acelora): din secolele primelor începuturi până la cristalizarea definitivă a profilului lingvistic şi cultural.

A apărut, recent şi discret, una dintre extrem de rarele cărţi dedicate azi " la noi, ca şi în peisajul ştiinţific extern " istoriei, atât de complexe, a limbii române.1) Tradiţia unor astfel de cărţi este, pretutindeni, prin excelenţă universitar-academică. Ea s-a clădit, robustă, în secolul abia încheiat. Acesta a dat lumii ştiinţifice (aflate, după romanticul veac al XIX-lea, în căutarea certitudinilor, a dovezilor pozitive şi palpabile contrapuse reconstrucţiilor ilimitate şi, în fond, nelimitabile ale fantazării lingvistice) un şir impresionant de tratate, în primul rând individuale, de autor, dar şi colective, care, din momentul apariţiei lor până în prezent, au conferit maximă autoritate ştiinţifică disciplinei şi, în acelaşi timp, au deschis, până la epui