Acum doi ani, cred, într-o noapte, sună telefonul, răspund, o voce mă întreabă ghici cine sunt, şi spun sigur Chihaia!, Pavel Chihaia... Stupefacţie. Nu ne mai văzuserăm sau auziserăm de la căminul Mătăsari, de prin 1943-44, de aproape şaizeci de ani... Telefona de la München... Prietenii se miră de memoria mea auditivă, şi, într-adevăr, mai mult decât figurile, reţin modulaţiile vocilor. A lui Chihaia, oricum, inconfundabilă: puţin afectată, dar nu cine ştie cât, un pic persiflantă, cu un haz abia reţinut, însă ceva cald, amical, în rostire. Cu un asemenea glas, nu poţi să te înţelegi bine cu oamenii la piaţă. Nimic dur; nici o alunecare vulgară. Un ton oarecum răsfăţat, însă distins. Altădată, în studenţie, obişnuit cu Bărăganul şi cu miticismul bucureştean, aveam tendinţa să nu accept uşor vorbirea de cărturar...
Aşa că telefonează el din Germania, după ce nu ne-am mai văzut şi nu ne-am vorbit de peste o jumătate de secol, şi eu zic imediat şi fără nici un efort... stai, stai că parcă mi-aduc aminte,...nu, direct, pe loc: Pavel Chihaia !... Autorul Blocadei, întâiul roman românesc, apărut numaidecât după război, un pontic, un dobrogean, în a cărui voce mai sună, era să uit! firele de iarbă pârlite, dobrogene, bătute de vânt, cu şfichiuirile lor muzicale.
În căminul de pe strada Mătăsari, de la mătase, care şi ea, nu ştiu cum, abia acum îmi dau seama că intra în compoziţia sunetelor lui Chihaia, erau mulţi studenţi deosebit de înzestraţi, ca Dorel Cazaban,Teodor Mihadaş, Al. Husar şi alţii, ale căror nume (nu voci!) îmi scapă. Cel mai mult însă mă simţeam apropiat de Pavel Chihaia, mentorul meu artistic, fiind mai mare cu doi ani, care mă şi lua uneori la vale pentru candorile mele de novice. în orice caz, Chihaia îmi impunea. Tăceam mâlc atunci când ne vorbea de ex. de pictorii tineri bucureşteni, ale căror ateliere le colindam în
