Scriu această recenzie de dragul unei amintiri, ultima pe care o am cu Tita Chiper. Venise pe la redacţia României literare, pe unde trecea des: aducea cîte o Dilemă aburindă, îşi lua ultimul număr al revistei noastre, ne promitea articole pe care rareori avea timp sau chef să le scrie, era prietena noastră dintotdeauna, cu un firesc al comunicării cu nou-veniţii, cu necunoscuţii, pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Pur şi simplu intra în vorbă cu graţie şi discreţie, era de acolo, aparţinea dialogului. Lăsa unele lucruri nerostite, sub faldul reveriei, al punctelor de suspensie, dînd greutate unei fraze ce părea aruncată în treacăt. Te surprindeai gîndindu-te apoi îndelung la ea, simţind nevoia să revii asupra a ceea ce ţi-a spus, să ceri noi detalii. Îţi spunea lucruri care păreau să fie un cadou numai pentru tine... Uneori vorbea doar cu ochii, comentarii-sclipiri, comentarii -priviri de o intensitate rară, de o înţelepciune care a văzut multe. În ziua aceea, ultima în care am văzut-o la noi, avea cu ea un reportofon, model destul de primitiv, nu uşor de manevrat. Stînd la un birou, Tita nu-şi pierdea timpul, transcria un fragment de interviu: cu o mînă, singura pe care o mai putea folosi (cealaltă, umflată, o durea) apăsa pe Start, lăsa cîteva secunde, apăsa pe Stop. Apoi, cu aceeaşi mînă, transcria pe hîrtie fragmentul auzit. Totul mergea destul de repede, nu avea nevoie să se întoarcă, poate că şi ţinea minte ce discutase. Oricine a transcris interviuri ştie că e un chin chiar şi atunci cînd ai două mîini valide şi un aparat perfecţionat. Am întrebat-o dacă nu-i e greu şi mi-a făcut semn că merge, nu e mare lucru. Interviul făcea parte din fiinţa ei. Îl prelucra cu plăcere, ca un meşter priceput, pentru care lucrul e o bucurie. M-a impresionat. Tita Chiper era intervievatoarea ideală. Nu ar fi trişat luînd interviuri scrise, trebuia să vadă omul, să taton