In asteptarea stapanului. Cand, copil fiind, invatam poezia "Cainele soldatului" de Grigore Alexandrescu, am fost mai emotionat decat ceilalti colegi care nu aveau rude la tara. Nu cu mult timp in urma, murise bunicul. Cainele Azor, din poezie, semana atat de mult cu Leu, prietenul nedespartit al bat...

In asteptarea stapanului

Cand, copil fiind, invatam poezia "Cainele soldatului" de Grigore Alexandrescu, am fost mai emotionat decat ceilalti colegi care nu aveau rude la tara. Nu cu mult timp in urma, murise bunicul. Cainele Azor, din poezie, semana atat de mult cu Leu, prietenul nedespartit al batranului! Ar fi murit si el de durere daca nu eram noi, copiii, care am reusit, cat de cat, sa-l mai scoatem din apatie. Invatam poezia si mi-l aminteam pe Leu, care atunci cand se sapa groapa bunicului a facut cateva drumuri pana la cimitir, il vedeam mergand in fruntea cortegiului funerar, intorcand din cand in cand capul, pentru a se putea opri si el, atunci cand preotul citea din Sfanta Evanghelie.

Si atunci cand am invatat poezia "Moartea lui Gelu", de George Cosbuc, vedeam in calul voievodului pe calul Cezar al bunicului meu. Ca si voievodul, bunicul vorbea de multe ori cu calul. Cand auzea vocea bunicului ori a altui membru al familiei, murgul necheza voios. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, Cezar a fost si el mobilizat (rechizitionat pentru nevoile frontului). Povestea tata, intr-o permisie, ca undeva in apropierea Odesei, a auzit nechezatul atat de cunoscut al lui Cezar. S-a apropiat. Intr-adevar, era el. Isi manifesta bucuria de a auzi, dupa o despartire atat de lunga, glasul unui membru al familiei. Spun membru al familiei deoarece adevaratii tarani isi iubeau animalele, le ingrijeau ca pe propriii lor copii. Iar ele simteau acest lucru si, la randul lor, isi aratau devotamentul. Pe noi, copiii familiei sale, Cezar ne ocro