Lipsa unei specificitati individualizante caracterizeaza majoritatea festivalurilor de teatru din Romania, care la capitolul selectie stau sub semnul unei eterogenitati destul de precare la nivel stilistic si ambiguu justificate.

Apetenta pentru experimental, neconventional, mult uzitata alternativa estetica, de cele mai multe ori doar formala, nu este inca structural asumata, in asa fel incit un festival cum este Atelierul sa aiba de unde alege. Poate tocmai de aceea directia propusa – partial coerenta in aceasta editie – ar trebui sa fie foarte bine delimitata si configurata, in contextul in care subproductiile megalomanice si pretentiile de gravitate cu iz mitic devin din ce in ce mai gaunoase. In acest context, ceea ce m-a interesat la festivalul Atelier a fost sesizarea unei legaturi intre tipurile de teatralitate performate diferit fata de tiparul clasic si narativitatea predilect vizuala, cu o poveste care antreneaza alt tip de formule discursive, in asa fel incit ceea ce se spune declaseaza o receptare spatiala.

In zona interioara a decantarii obiectelor in clipuri succesive, coregrafa Monique Schnyder – Compania Mamalou din Berna – reutilizeaza haios tot ce inseamna accesorii casnice cu un scop clar definit, inventind un cadru de joc pentru fiecare obiect in parte.

E, de fapt, o de-banalizare a citorva dintre ustensilele de zi cu zi, in asa fel incit sa fie investite cu o functie ludica. Obiectele deznoada arahnidic povesti inventive. Pamatuful, peria, batatorul de covoare fac parte din teatralitatea cotidiana, compunind un spatiu care, tocmai pentru ca este atit de obisnuit, devine interesant. Ceea ce Monique Schnyder reuseste perfect este marcarea si individualizarea obiectelor intr-un spatiu care are ceva din ingenuitatea lumii lui Fellini, cu un soi de clovnerie seducatoare si o tristete nu mai putin densa. Obiectele sin