Stiu ca Amphitrite este un proiect mai vechi de-al tau si as vrea sa te intreb cum l-ai defini in contextul preocuparilor tale pentru avangarda si pentru un tip de picto-teatralitate?
Am fost intotdeauna fascinat de perioada literara pe care a pierdut-o Romania, de toata avangarda din anii ’20 si pina la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. M-a preocupat zona scriiturii onirice, care, vizual, este foarte ofertanta si care a fost foarte putin explorata, in sensul gasirii unor resorturi de adincime. A fost o avangarda de mare forta in Europa, obturata la noi de sistemul politic, desi ar fi putut sa se impuna la fel de puternic ca teatrul absurdului.
Mi se pare ca, mai nou, foarte multi regizori lucreaza in zona teatrului de imagine, de miscare, insa nu totdeauna justificat sau asumat. Eu am lucrat asa de la inceput si, din pacate, am vazut multe lucruri facute in sine, pur decorative, doar urmind o moda, nimic altceva. Problema e ca trebuie sa rezonezi cu acest tip cu totul special de teatralitate, cum spuneai. Eu, venind din aria arhitecturii si a scenografiei, probabil ca am un atu in acest registru si n-as vrea sa ajung in situatia in care s-ar putea spune ca spectacolele mele le imita pe cele ale altor regizori, care acum abordeaza acest gen. Amphitrite coboara in zona cea mai densa a teatrului de imagine, cea mai profund interioara, imbinind elementele de dans cu o atmosfera speciala, cu o poveste care iese la suprafata din succesiunea imaginilor.
Pina la urma, imaginea care doar ilustreaza textul tine de un comentariu adiacent si nu de un limbaj cu propria lui entitate.
Absolut. Drumul nu se face de la imagine la text. Cred ca un spectacol de imagine puternic porneste de la un suport textual foarte bun, pe care nu il reda literal, ci il concentreaza. E de fapt vorba de o decantare a structurii mentale pe care
