Poate castiga razboiul o armata care isi abandoneaza ranitii pe campul de lupta? In clipa de fata, conducerea PSD crede ca da. Minute in sir pe ecranul televizorului apareau imagini de la sediul Poate castiga razboiul o armata care isi abandoneaza ranitii pe campul de lupta? In clipa de fata, conducerea PSD crede ca da. Minute in sir pe ecranul televizorului apareau imagini de la sediul Aliantei, unde toti sareau in sus si se pupau, cuplate cu imagini de la PSD care aratau o pustietate albastra strabatuta de cate o activista cu un dosar sub brat. Impresia intensa era de desfiintare a partidului, de "scapa cine poate". Intr-un tarziu, stafful PSD, tras la camasa, a ocupat scena. Nici urma de primarii de sectoare. Acesti soldati disciplinati ai partidului, care au reusit intr-o lupta inegala sa obtina scoruri mai mari decat partidul insusi, practic fara sustinere, abandonati in incercuire, nici macar n-au fost invitati ca sa li se multumeasca, cum era si politic, si omeneste, pentru ca s-au batut pana la capat. A aparut in schimb langa Nastase, zambind prosteste si facand zambre catre sala, Mircea Geoana, perdant rusinos fata de primarii de sectoare, si, in primul rand, fata de Neculai Ontanu, care a reusit s-o invinga in extremis pe cata neagra in cerul gurii. Imaginea aceasta este caracteristica pentru starea actuala de segregare a PSD, pe care o defineam saptamana trecuta in editorialul "Monolitul PSD nu e nici macar o Alianta". Victoriile partidului de guvernamant se datoreaza prea putin emblemei cu trei trandafiri, un simbol tot mai difuz si gol de sens. Castigatorii sunt fie candidati neidentificati neaparat cu PSD, fie unii racolati recent, cu bagajul lor personal de imagine, cum sunt Nichita la Iasi sau Mazare la Constanta. Dimpotriva, Ioan Rus la Cluj a pierdut in primul rand datorita faptului ca a reprezentat PSD. Nu degeaba, pomanagerul Bacaului, cum merita