Inscrisa, ca si Politicele lui Patapievici din 1996, in constelatia Schimbarii la fata a Romaniei, noua carte de publicistica a lui Andrei Plesu* - stralucitoare ca verdict, necrutatoare in "lichidari", devastatoare ca perspective - ridica acelasi semn final de intrebare care a harponat si cartile lui Cioran cale de jumatate de secol: cum se mai poate trai dupa atata exasperare si constatare a mizeriei, condamnarii si inutilitatii generale?
Cum se mai poate gandi si la ce bun supravietuirea, odata postulate nonsensul fundamental si deriva totala? Cum sa supravietuiesti marasmului si la ce bun meditatia asupra grotescului nimicitor, a nimicului pustietor de sperante, a promiscuitatii macerante, care ne ucide cu stupida, sadica lentoare? Cum, oare, sa te mai livrezi ispitelor culturale si apetitului metafizic, cum sa mai frecventezi hedonismul ca "viziune despre lume si viata", odata ce ai ajuns (pe buna dreptate) la concluzii precum acestea: "ne vom ticalosi galopant, in ideea ca trebuie incurajate toapa, demagogul populist, derbedeul"; "In Romania se vorbeste mult. Emisia sonora compacta mascheaza un enorm vid de sens. Duhul colectiv al poncifului, flasneta repetitiva, impersonala, a unei comunitati fara chip"; "o puzderie de impostori zelosi ne intoxica zi de zi cu prezumtia, mediocritatea si volubilitatea lor inculta"; "istoria politica a intelectualitatii romanesti dupa al doilea razboi mondial este istoria unui esec"!
Cum sa mai rezisti - si inca ludic, elegant, diplomatic si tonic - odata ce te simti aneantizat de "solidaritatea constiintei proaste", de "nesimtirea victorioasa", de faptul ca "oamenii premierului alcatuiesc o antologie a incalificabilului, o galerie de portrete halucinante, dinaintea carora bunul-gust intra in coma", sufocat de puzderia de "mici dihanii nostalgice" in care s-a pulverizat si reintrupat Ceausescu
