M-am hotarit cu greu sa scriu aceste rinduri despre tatal meu. Mai intii, nu as fi facut-o niciodata intrucit sint constient ca orice discurs despre un om apropiat este incarcat cu mult prea multa subiectivitate si, prin aceasta, mult prea putin interesant sau relevant pentru ceilalti, fie ei prieteni, fosti colegi, rivali, oameni indiferenti sau pur si simplu clevetitori pe seama lui. Apoi, cind, cu diverse prilejuri, am vazut ca unele persoane il denigrau numai pentru ca a fost si a ramas de stinga, mi-am spus ca nu ar fi lipsit de interes sa readuc in actualitate citeva dintre ideile sau valorile care i-au conturat identitatea. In urma cu un an am obtinut „DUI“-urile lui (DUI = dosar de urmarire informativa). Este vorba de patru dosare de urmarire informativa care, cu intreruperi, acopera perioada 1971-1984. Mi-am spus atunci ca dincolo de profesorul sau politologul Radu Florian se afla si cel care a fost „obiectivul“ Securitatii lui Ceausescu. As fi putut sa fac o schita sociologica a carierei profesionale si sociale. Din nou am aminat.
Imi vine greu si nu mi-am propus sa adopt statutul fiului care se dedica memoriei tatalui. Marturisesc ca, de cite ori aflam de vreuna dintre manifestarile detractorilor sai, speram ca, in numele solidaritatii de breasla, al sinceritatii sau corectitudinii, se va gasi un fost student sau coleg care sa dea o replica normala. Nu a fost sa fie.
Dupa 1990, Radu Florian ajunge una din tintele celor interesati sa puna surdina discursului intelectual al unei stingi democrate. In 1996, pentru a indeparta atentia de la comunistii nationalisti nostalgici, Mihai Ungheanu incerca sa convinga ca adevaratii comunisti s-ar afla la Institutul de Teorie Sociala. In Vremea lui Adrian Paunescu, M. Ungheanu, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, semna articolul Partidul comunist exista!. Puternic marcat de faptul ca
