Vorbind despre trecutul nu cine ştie ce îndepărtat al zonei, aş putea să spun că locuiesc într-un mare parc prin mijlocul căruia uruie bizar din minut în minut tramvaie. Cohorte de maşini în viteză, ziua şi noaptea, într-o neistovită trecere oferă pisicii mele somnolente, dar şi pechinezului ager de la mansardă momente de stres şi agitaţie, visătorie şi nervi ca în faţa unei numărători şcolarii adunând şi scăzând mulţimi multicolore. Noaptea, tiruri şi camioane de mare tonaj rătăcesc prin zonă, fisurând din temelii liniştea teoretic obligatorie până la revărsatul zorilor.

În orice moment aş ieşi pe balcon, spectacolul străzii îmi dă sentimentul participării pasive la viaţa tumultuoasă a celorlalţi. Ritmul în care se trăieşte îl accept cu îngrijorare şi neputinţă, observându-i de la înălţime ofensiva, petrecerea. Unde se grăbesc, spre ce se îndreaptă periculos, şi câţi se vor şi întoarce dintre adolescenţii bogaţi şi besmetici în costume luxoase, călărind motociclete asurzitoare, îmbătaţi de viteză? Provocându-şi destinul, plătind uneori cu viaţa " un preţ exorbitant pentru o plăcere care nu dovedeşte aproape nimic.

Vecinii mei se plâng de nevroze. Prea puţini dispun de fonduri pentru termopane şi aer condiţionat. Storuri spălăcite, uşi şi ferestre închise mai tot timpul în calea smogului. O brumă de răcoare intră noaptea în adâncul lucrurilor a căror suprafaţă primeşte peste zi praful citadin amestecat cu arşiţa caniculei şi zgomotul complex.

Anul trecut, în Domenii, ca aproape peste tot pe arterele Bucureştiului, asfaltările în campanii intense, degajând duhoare de bitum încins, au ras încă de prin mai frunzişul arborilor abia înfloriţi. Salcâmi şi tei şi splendide sosii de vanilia s-au scorojit scuturându-se masiv. Toamna i-a surprins în dramatică goliciune, lăsând prin răriş să se vadă peticele din asfalt. în primăvara a