Ultima călătorie la Braşov am dedicat-o pregătirii pentru bacalaureat a unuia dintre nepoţii mei. Parcurgem împreună subiectele de română de la oral, "tipul al doilea", la care, în genere, trebuie să defineşti şi să exemplifici o noţiune de teorie literară. De pildă: "Prezintă trăsăturile prozei fantastice prin referire la o operă literară studiată". Din fericire, rolul meu în acest moment recapitulativ se rezumă la a da din cap, la a face cîte o mică precizare lingvistică, la furnizarea cîte unui amănunt mai degrabă util la nivel practic, în strategia examenului, decît în partea "ştiinţifică", la a risipi total nepedagogic cîte o nedumerire taxonomică a juniorului, explicîndu-i că nici specialiştii nu se înţeleg între ei asupra chestiunii respective şi că eu una nu-i pot da un răspuns precis. Profesoara de română i-a învăţat, îmi dau seama, tot ce trebuie şi, ţinînd seama că nu literatura e cea căreia i se va dedica în continuare proaspătul absolvent, sînt destul de liniştită. Ba chiar mulţumită. îl rog pe interlocutorul meu să-şi justifice opţiunea categorică, şi care mă bucură, pentru romantism, exprimată cam liber prin formula "romanticii sînt cei mai tari". Mă apucă neliniştea cînd aflu despre un personaj că e tăntălău sau pămpălău ("sper că n-o să spui aşa şi la examen") şi-i cer cu o severitate care nu păcăleşte pe nimeni să-şi intre în rol şi să-mi dea cîteva sinonime. "Adică, spune el ca să-mi facă pe plac, e slab, nehotărît, n-are personalitate". Mi se pare o definiţie valabilă a cuvîntului pămpălău. Accept fără să mai cer detalii salturi sintetice de tipul "aici trebuie enumerate toate chestiile alea" şi-mi creditez nepotul cînd mă asigură că "la basm ştiu". La personajul Ion aflu că, pe lîngă pasiunea pentru pămînt care îl domină, are şi trăsături mai "umane", care-l fac să uite de ţinta vizibilă, previzibilă sau prea vizibilă şi-i schimbă viaţa în