Dacă textul romanului de debut al Ioanei Baetica, Pulsul lui Pan, este, în sine, foarte bun, pe alocuri se citeşte chiar cu delicii, construcţia este însă deficitară. La Adrian Schiop avem exact situaţia inversă. Romanul este bine condus, însă textul este tern şi deseori plictisitor, cu un conţinut destul de sărac. La testul lecturii de plăcere, câştig de cauză va avea romanul primeia.Romanul de debut al lui Adrian Schiop pendulează între două medii: unul al căminelor studenţeşti, celălat al unei unităţi militare. Personajul narator este tânărul Schiop, iar subiectul cărţii este grupul lui de prieteni. Cu toţii şcoliţi, studenţi sau foşti studenţi, aflaţi la vârsta marilor incertitudini şi a confuziei de început de viaţă, traduse în relaţia cu familia, cu partenerii de sex, cu societatea. De aici discuţiile interminabile şi căutarea cu orice preţ a unor "chestii", "faze" sau "ficţiuni", a unei poveşti, fie şi inventate, care să le alunge plictiseala existenţială instalată, paradoxal, într-un moment al vieţii când totul e de făcut. Se dezvoltă, astfel, în subtext, profilul unei crize de generaţie. De ce cred, însă, că romanul nu satisface la lectură?

Nereuşita cărţii vine dintr-o serie de indecizii ale autorului. C. Rogozanu spune în prefaţă mai multe lucruri demne de luat în seamă, dar numai citite (şi) printre rânduri. Altfel, lectura prefaţatorului poate părea predeterminată: orizontul de aşteptare, departe de a fi contrariat, supralicitează opera dintr-o prea puternică nevoie de a fi satisfăcut. Romanul ar ţinti să fie unul de atitudine, scris pe principiul be yourself, în virtutea căruia autorul ar elabora mărci identitare subculturale. Personajele sunt minoritari (social şi sexual) şi, de aici, preluarea elementelor specifice: mode, ideologii, tendinţa de a "violenta prejudecăţile culturii înalte" prin folosirea/inventarea unui limbaj aparte, î