La sfîrşitul lunii aprilie din acest an, într-o selectă reuniune culturală, a avut loc o interesantă dezbatere pe tema �ce înseamnă a fi român?�, formulată cu zeci de ani în urmă de Emil Cioran, în primul rînd, în Schimbarea la faţă a României (ediţia definitivă, Humanitas 1990), dar şi în ulterioare împrejurări (să le numim pariziene).

Fără îndoială întrebarea aducea aminte de celebra comment peut-on ętre Persan? a lui Montesquieu � dar, după cum arăta mai de mult Matei Călinescu, într-un articol-epistolă publicat în pe nedrept uitata revistă Agora (editată de Dorin Tudoran), VI (1993); deosebirea dintre cele două căutări interogative este evidentă: de o parte, o �neliniştitoare şi obsesivă� punere în problemă a �neantului valah�, pe de altă parte �frivol-aroganta interogaţie� a unui hexagonal parizian scriitor precum Montesquieu, enunţată în 1721. Distanţele, circumstanţiale, sînt mari: punctele de unire sînt însă aceleaşi: Occidentul (francez) şi �mesianismul� marilor culturi.în discuţia în care se analiza acest aspect al �existenţei româneşti� a rămas descoperit conceptul însuşi: Român. Altfel spus, se simţea lipsa unei definiţii semantice clare a acestei identităţi în istoria culturii noastre.

Să ne dăm osteneala unor completări filologice care ar fi putut servi dezbaterilor ideilor lui Cioran. în această direcţie s-au îndreptat mai mulţi cercetători şi oameni de cultură, filologi, istorici, sociologi români şi străini � ale căror lucrări nu ar trebui uitate, nici ignorate. Este îndeajuns a menţiona aici unele nume importante, Petre Cancel, E. Gamillscheg, Radu Rosetti, Iorgu Iordan şi, mai ales, Vasile Arvinte 1983 (despre care a scris chiar în paginile României literare, Th. Hristea, în 1984, nr. 4, p. 19-20). Problema este mult mai complicată decît apare ea în concepţia eminentului nostru filosof, care se afla în capitala Franţe