Sfârşitul stagiunii 2003-2004 a adus pe scena Operei Naţionale din Bucureşti un eveniment îndelung aşteptat, singura premieră de balet a acestei stagiuni, intitulată Francesca da Rimini (Seară de balet Ceaikovski). Un eveniment prea îndelung aşteptat, ţinând cont de importanţa companiei de balet de pe prima scenă a ţării. Unde sunt frumoasele timpuri de altădată, când, pe această scenă, trei coregrafi montau trei balete într-o singură stagiune? Oare de ce nu se poate menţine un ritm mai strâns al premierelor, care este principalul stimulent pentru artiştii unei companii, prin care aceştia primesc o substanţială infuzie de vitalitate artistică? Cu atât mai mult cu cât acest gen de satisfacţie este singura posibilă astăzi pentru această categorie de artişti " care nu însumează mai mult de patru sute de balerini în întreaga ţară " a căror muncă este încadrată în prima categorie de efort şi a cărei răsplată financiară coboară în a treia sau a patra categorie de salarizare. Această situaţie anormală a determinat, numai în ultima parte a stagiunii, un exod fără precedent al balerinilor către Occident, fenomen care poate continua în acelaşi ritm, dacă nu vom înţelege că avem obligaţia de a ne proteja şi valorile din acest domeniu. în acest context, împlinirile de ordin artistic sunt singurele care în acest moment mai pot determina, măcar o mână de împătimiţi, să pună pe prim plan realizarea lor artistică, înaintea satisfacerii unor nevoi materiale, de altfel cât se poate de fireşti.

Şi vom continua să ne întrebăm, noi retoric, dar alţii ar trebui să se întrebe cu toată responsabilitatea: de ce la o companie cum este Teatrul de Balet "Oleg Danovski" din Constanţa este posibil ca în numai o jumătate de stagiune să se succeadă patru premiere de balet, montate de Gigi Căciuleanu, Germinal Casado, Sergiu Anghel şi Ioan Tugearu? La Bucureşti de ce nu se poate in