La începutul anilor "80, cînd am ajuns în Occident, imaginea lui Ronald Reagan, mai ales în Franţa şi Germania, era aceea a unui conservator dogmatic, un anticomunist din categoria "pură şi dură", incapabil de compromisuri ori negocieri. Pe scurt, un ideolog, în sensul peiorativ al cuvîntului. Era vorba, evident, de o caricatură: pentru Hellmuth Schmidt şi François Mitterand, preşedintele american era de fapt o marionetă în mîna unor cercuri interesate să intensifice confruntarea cu Uniunea Sovietică ("complexul militar-industrial"). Evident nu toată lumea gîndea astfel, însă mitul anti-american pedala puternic pe imaginea actorului de mîna a doua, lipsit de rafinament cultural şi de experienţa diplomatică.Pe plan intern, se spunea nu doar în Europa de Vest, dar şi în cercurile de stînga din SUA, Reagan era exponentul unei revoluţii conservatoare menită să distrugă aşa-numitul Welfare State, creat în perioada New Deal-ului rooseveltian. Propaganda sovietică, abil infiltrată în cercurile gauchiste din Vest, încerca pe toate căile să producă imaginea unui lider simplist, ostil oricăror nuanţe, manicheist şi deci periculos pentru pacea mondială. Lucrurile erau însă esenţial diferite: Reagan nu inventase pericolul expansionist sovietic. Aceasta era o realitate. înaintea sa, preşedintele Jimmy Carter şi consilierul pentru securitate naţională Zbigniew Brzezinski deveniseră partizanii reconstrucţiei sistemului militar american. Poziţia americană de susţinere a rezistenţei anticomuniste din Afganistan fusese formulată înaintea alegerii lui Ronald Reagan ca preşedinte. Nu mai puţin important, deşi nu a făcut niciodată caz de lecturile sale, Reagan a urmărit atent dezbaterile de idei din Statele Unite şi a ajuns la concluzia necesităţii regîndirii raporturilor cu blocul sovietic. între altele, el a citit şi a fost influenţat de un articol publicat în revista Commentary d