Pe strada Zalomit, lîngă Cişmigiu, acolo unde acum e discoteca Flamingo, prin "80 şi ceva era un club unde se asculta muzică decadentă occidentală; şi mai înainte, în aceeaşi clădire se-ntîlneau la şuete ungurii din Bucureşti " în "50-"60 fusese sediul comunităţii maghiare. Kilometri buni mai încolo, la marginea oraşului, comisiile de recensămînt se străduiau să-i convingă pe ţiganii strămutaţi la bloc să intre în noile lor apartamente; s-au instalat pînă la urmă, dar numai după ce şi-au acoperit parchetul, în toată casa, cu un strat gros de pămînt.

Dintre membrii comisiilor de recensămînt, mulţi erau profesori; făceau parte dintre fericiţii care terminaseră cu ani în urmă facultatea şi prinseseră o repartiţie în Capitală " colegii lor mai tineri făceau mai toţi naveta în sate şi comune cu nume improbabile din Sectorul Agricol Ilfov. Experienţă centrală în viaţa lor, de vreme ce, atunci cînd, în 1983, zece dintre ei, scriitori în devenire şi cenaclişti cu experienţă, au început să scrie împreună un roman, eroina acestuia era o nobilă navetistă, iar cartea se numea Autobuzul de Însurăţei. Şi nu era un moment bun să te ocupi cu literatura în 1983: posesorii de maşini de scris aveau viaţă grea, căci numai ce se reintrodusese obligativitatea înregistrării lor la Miliţie, cu tot cu proba (anuală?) de fonturi. La urma urmei, toate astea sînt poveşti, fragmente de amintiri din ultimul deceniu al Epocii de Aur, culese întîmplător de ici şi de colo; ar fi putut foarte bine să-şi găsească locul într-un dicţionar subiectiv al deceniului nouă " un dicţionar precum Anii "80 şi bucureştenii (cel pus la cale de Irina Nicolau, încheiat de colegii ei de la Muzeul Tăranului şi publicat de Paideia). O poveste cu veşnicile probe dactilografice chiar există (şi e chiar a Irinei Nicolau), la fel cum sînt altele despre lumina care se tot întrerupe, despre apa caldă rară